Mă ... pe ea de frică. Chiar vrem asta?

Orice atentat terorist în inima Europei ne aduce exact acel sentiment pe care vor ei să-l avem. Exact, teroare. Exact, ură. Exact, extremism. Nu știu ce ziceți voi, dar planul le merge foarte bine. Se vorbește despre asta. Iar presa alimentează rahatul cu tot felul de breaking news și titluri bombastice. Hai să ne oprim un pic din asta. Chiar vrem să alimentăm rahatul?

Nu zic să nu fim informați. Dar zic să nu fim informați nasol. Noi, europenii, popor civilizat ce ne credem, punem foarte mult preț pe viață. Și ei știu asta. E o diferență de valori între ei și noi. O prăpastie greu de acoperit. Foarte greu de acoperit.

A încercat Franța. A încercat Belgia. A încercat Germania. A încercat Anglia. Toate țările civilizate, Europene, sunt datoare, sunt obligate să încerce. Ce au încercat? Au încercat să fie oameni civilizați. Au încercat să-i integreze. Numai că nu despre asta e vorba. În lume există sute de mii, chiar miloane de musulmani. Oameni ok. Oameni la care pe vremuri mergeam să ne facem concediile. Oameni care fac afaceri în țările în care s-au așezat.

Puteți să aruncați cu pietre, dar eu susțin în continuare că nu toți musulmanii sunt la fel. Am trăit-o și noi, românii, și încă o trăim. Oamenii civilizați aruncă cu pietre în noi pentru că ne băgau pe toți în aceeași oală cu cerșetorii, hoții, curvele și peștii. Nu suntem toți românii hoți, tâlhari, cerșetori, curve sau pești, corect? Chiar nu suntem. Și se vede.

Ce am făcut noi diferit? Am început să condamnăm acțiunile românilor noștri, să luptăm cot la cot cu autoritățile străine și să facem campanii de informare pentru bunul simț. Dar am început să o facem cu tupeu. Chiar dacă primeam ulterior mesaje de amenințare de la cocalarii noștri. Noi, bloggerii. Nu vreți să știți câte mesaje despre mama, soția sau fiica mea am suportat de la anonimi cu tupeu.

Nu vreți să vă încărcați cu acest rahat. După atentatul de ieri mie a început să nu-mi mai fie frică. Ok, mor. Pot să-mi iau toate măsurile de siguranță, dar tot există o șansă din ce în ce mai mare să mor. Oriunde, oricând. Am 29 de ani, am toată viața înainte, dar asta a încetat azi să mă mai sperie așa tare. Da, mi-aș dori să-mi văd copilul crescând. Da, mi-aș dori să-mi pot duce la bun sfârșit misiunea pe acest pământ (care o fi ea). Dar nu vreau să mai trăiesc cu frică. Refuz să iau parte la asta. Mă piș pe ea de frică. Hai să vedem ce putem face. Noi, nu guvernanții.

Mare lucru nu putem face. Putem doar să renunțăm la frică. Pentru că frica ne poate face să luăm decizii neașteptate. Ne poate face să votăm ce nu ne-am fi gândit că vom vota vreodată. Una la mână. A doua la mână, frica ne poate face să nu mai vrem să călătorim. La cât de scurtă e viața asta chiar ne dorim să trăim cu frică? A treia la mână. Frica ne poate face să nu mai luăm decizii. Fraților, sunt de luat decizii grele și nasoale pe problema asta. Dacă tot ne ferim de ele ajungem ca o prostituată care își ia bătaie și începe să învețe că bătaia e ruptă din Rai.

Singurul lucru pe care îl putem face în acest moment este să nu mai abordăm problema cu frică. Iar asta nu înseamnă neapărat violență. Înseamnă doar să nu ne mai ferim de problemă, să nu o mai neglijăm. Pentru că altfel vom ajunge ca în filmele alea SF în care era atentat după atentat, iar autoritățile erau antrenate să curețe cât mai bine în urma lor ca viața să poată continua cu ușurință. Mie de astăzi nu îmi mai este frică. Dacă tot șansele să mor mai devreme cresc procentual conform statisticilor, măcar să mă simt bine până în acel moment, fără stres.